Untitled

M-am trezit la sunetul bormașinii care parcă îmi sfredelea creierul. Mă uit la ceas. Ora nouă. Fix două ore jumătate de somn. Îmi bag capul înapoi în pernă și sper ca îngerul meu păzitor să îi dea un pumn în față vecinului meu harnic care s-a gândit astăzi că două ore jumătate de somn sunt suficiente pentru mine. Încă încerc să adorm dar aud o bătaie în ușă. Poate au greșit ușa. Mă întorc pe partea cealaltă și aștept zeul somnului să vină să ia. O altă bătaie mă face să mă ridic cu nervi și bombănind din pat. Deschid ușa și văd un tip mic cu ochelari și șapcă.

– Bună ziua. Am un colet pentru dumneavoastră. Sunteți Fox Hennigan?
Da, ai citit bine, numele meu este Fox. Părinții mei au o pasiune neînțeleasă de mine aparent pentru animale. Deși e o contradicție totală între blana roșiatică a vulpilor și părul meu aproape negru, dar nu ne putem alege numele la naștere…deci.

-Da, chiar eu. Mulțumesc.
Semnez că am primit coletul, îl iau si trântesc ușa în semn de protest pentru vecinul care încă dă găuri în pereți. Nici măcar nu mă obosesc să văd ce am primit pentru că adorm în secunda doi. Mă trezesc patru ore mai târziu. Ok, hai că am dormit deja suficient. Mă dau jos din pat, îmi fac o cafea si îmi fac curaj să merg spre geam să văd ce îmi rezervă ziua de azi. Destul de înnorat, dar călduț. O pereche de blugi, un tricou și un cardigan ar trebui să îmi fie suficient. Mereu am preferat anotimpurile mai reci deoarece nu simți că inoți în propria transpirație în mijloacele de transport …sau în transpirația altora. În fine, ar trebui să mă pregătesc pentru că la trei încep cursurile. Oh, da am uitat să menționez. Sunt studentă la Universitatea din New York, studiez asistență socială. Mama a fost asistent social și tradiția m-a îndemnat și pe mine să fac același lucru. Și prin tradiție vreau să zic insistențele mamei.
După ce mă îmbrac și mă îndrept spre ușă mă trezesc cu ușa larg deschisă și un corp care se năpustește asupra mea. Dacă nu o cunoșteam pe Val de aproape doi ani aș fi zis că cineva plănuiește să mă omoare.

-VAI CE DOR MI-A FOST DE TINE! AM SIMȚIT CĂ AM FOST PLECATĂ DOI ANI!

-Ai plecat..pentru…două săptămâni, zic eu încercând să-mi reglez la loc respirația.
Val este una dintre colegele mele de cameră și cea mai dulce fată pe care o știu. Încă de când ne-am văzut prima oara m-a îmbrățișat de parcă viața ei ar fi depins de asta. Și după doi ani de zile, situația nu s-a schimbat.

-Știu, dar mi-a fost ultra mega super dor de tine.

-Și mie, fato. Trebuie să recunosc. Cum a fost vacanța în Bali sau unde ai mai fost anul ăsta?
Da, am uitat să menționez. Părinții ei dețin o mare companie de parfumuri din țară și practic e putred de bogată, dar alege să locuiască în căminul din campus deoarece nu vrea să rateze niciuna din experiențele pe care ți le oferă viața de student.

-Am fost în Mykonos. Părinții mei au avut niște prieteni acolo și ne-au făcut să ne schimbăm destinația în ultimul moment. Nu mă pot plânge. Peisajele au fost..ay ay ay, zise ea în timp ce își scoate telefonul din buzunar și îmi arată o poză cu ea și un tip blonduț.

-Hopa. Peisajele grecești, la fel de irezistibile ca cele de pe meleagurile noastre?

-Și încă cum. El e Elyos. Lucra la unul din restaurantele la care am fost acolo. A fost nevoie doar de un număr strecurat într-un șervețel și restul a fost istorie.

-Atât de romantic, aproape o să…vomit.

-Strici tot momentul.

-Corect. Și tu acum îmi strici prezența mea imperfectă la cursuri. Dă-te din fața ușii, îndrăgostită mică.

-Râzi tu de mine, dar o să vezi cine râde la urmă!

-Zi bună și ție, Val!

Cobor scările cu viteza luminii când mă uit la ceas și văd ora. Trei fără zece. CUM?! Trec în fugă pe lângă toți colegii din fața căminului și încerc să-mi țin geanta pe umăr în același timp. Facultatea este destul de aproape de cămin, în zece minute ajungi. Dar atunci când ești în întârziere simți că faci triplu. Ajung aproape de poarta facultății când văd un cap mic și blond care trage dintr-o țigară. E colega mea, Ronnie. Bine, la cât de lipite stăm una de alta la facultate suntem siameze. Și practic noi avem o tradiție. În toți cei aproape trei ani de facultate nu am intrat niciodată singure pe ușa aia. Mereu trebuia să intrăm împreună. Probabil și din cauza asta întârziem mereu.

-Într-o zi o să rămână doar țigara aia să mă mai aștepte din fața porții dacă nu o lași mai moale cu fumatul, Ro.

-Da, da sigur. Mișcă-te odata, femeie. Te aștept de douăzeci de minute.

-Credeam că te-ai obișnuit de doi ani, îi zic eu.
Ne grăbim ca de fiecare dată de parcă nu suntem în mare întârziere la cursuri. Deschid ușa și mergem amandouă tiptil până în spate să ne asigurăm că nu ne vede nimeni. Ajungem pe niște locuri doar ca să vedem că profesoara nici măcar nu a ajuns.

-Ok, asta e ciudat. Profesoara Seymour nu întârzie niciodată.

-Cine știe, poate ne-a urmat exemplul, zise Ronnie pufăind din țigara ei electronică.

-Ai și de-asta măi? Pe bune?

-Nu.., zise ea ascunzând-o în bancă.
În timp ce o certam pe Ronnie cum o fac de fiecare dată, văd că se deschide ușa și văd cel mai înfricoșător lucru intrând pe ușă. Un domn cu barbă, ochelari și un păr care mă făcea să mă simt prost pentru claia din capul meu.

-Bună ziua, sunt profesorul Charlie Ronald și voi fi noul vostru profesor de Comportament și mediu social. Să începem acum cu noul curs..

-Nici nu a ajuns bine și deja începe cu cursul. O să fie un curs foarte foarte lung.

-Tocmai de asta am adus popcorn, zise Ronnie în timp ce scoate o pungă de popcorn din rucsac.
A trecut și cursul acela după un car de ani și mă îndrept cu Ronnie spre cel mai apropiat McDonalds. Comanda mea obișnuită, dublu cheeseburger și cola zero parcă era deja pregătită. Ne așezăm la o masă și văd ceasul. Șase.

-Când Dumnezeului s-a făcut deja ora șase?

-Probabil când a trecut de 5:59, zise Ronnie cu jumătate de hamburger în gură.

-Glumă demnă de Nobel.

-Mersi, mersi, zice în timp de ține paharul de suc ca pe un trofeu. Aș vrea să mulțumesc familiei, profesorilor și nu în ultimul rând, colegei mele dragi cu nume sălbatic de care abia aștept să scap anul viitor.

-Hai să nu ne mai mințim, te rog, îi spun eu râzând cu gura până la urechi.
Terminăm în sfârșit de mâncat și ieșim din McDonalds când mă trezesc cu cel mai mare pahar de cafea vărsat pe tricoul meu alb, proaspăt spălat.

-Scuze, nu te-am văzut, aud o voce care trece instant de mine.
Nici măcar nu am apucat să procesez gestul, doar mă întorc și văd un mare tatuaj pe mâna dreaptă, un model tribal. Hm, nu-i de mirare comportamentul lui, se trage de acolo probabil.

-ALO, ne uităm și noi pe unde mergem? țipă Ronnie după el dar nicio șansă, tipul nici măcar nu se obosește să se uite înapoi. Frate, tipii din ziua de azi nu sunt doar măgari, dar sunt și boi. Ai timp să mai mergi acasă să te schimbi?

-E deja șase jumătate, nicio șansă. E ok, am cardiganul, mă infășor în el și mă rog să nu vadă nimeni pata asta. Hai că întârzii și la muncă, te pup, vorbim, îi spun și fug spre stația de metrou.

– Pa și spor la muncă! strigă Ronnie după mine.
Ajung în sfârșit după zece minute de metrou la sediul unde lucrez și mă îndrept spre lifturi, cu același chef pe care îl am de câteva luni. Cel egal cu zero.